Empatia: cheia înțelegerii umane

Empatia reprezintă un ansamblu de capacități psihologice fundamentale care ne transformă în ființe sociale. Ea ne permite să percepem și să înțelegem gândurile și sentimentele celor din jur, să ne conectăm emoțional cu ei, să împărtășim trăirile și să ne îngrijim de bunăstarea celorlalți. Deși intuitivă, empatia are o istorie intelectuală relativ recentă, iar cercetările din diverse domenii, de la filosofie la neuroștiințe, au adus numeroase perspective care, uneori, au generat confuzii conceptuale. Acest articol își propune să clarifice conceptul de empatie, să analizeze evoluția sa în contextul discuțiilor filosofice și psihologice și să evidențieze rolul său esențial în viața interumană și în practica terapeutică.

Empatia și problema filosofică a minților celorlalți

Un subiect de interes major în istoria filosofiei este modul în care reușim să înțelegem mintea altor persoane. În epoca modernă, întrebarea „cum pot cunoaște ce simte sau gândește altcineva?” a generat dezbateri aprinse. La începutul secolului al XX-lea, filosoful Theodor Lipps a afirmat că empatia este principalul mijloc prin care ne formăm o idee despre mințile altora. Potrivit lui Lipps, nu este suficient să observăm comportamentele exterioare ale persoanelor, ci trebuie să ne „simțim” emoțiile lor într-un fel direct. Această abordare contrasta cu metoda tradițională bazată pe inferența prin analogie, care se baza pe presupunerea că, dacă noi simțim o anumită emoție în anumite circumstanțe, atunci, observând un comportament similar la altcineva, putem deduce că și acea persoană experimentează aceeași emoție.

Abordarea inferenței prin analogie, promovată în special de John Stuart Mill, presupune următorii pași:

1. Observăm un comportament de tipul „B” la altă persoană (de exemplu, vedem pe cineva plângând).
2. Știm din propria experiență că, atunci când manifestăm comportamente de tipul „B”, suntem într-o stare emoțională specifică (de exemplu, când plângem, simțim tristețe).
3. Concluzionăm că și persoana observată experimentează aceeași stare emoțională.

Această metodă pare simplă și intuitivă, însă ridică o serie de probleme fundamentale. În primul rând, presupune că mințile noastre sunt identice sau cel puțin foarte similare, ceea ce nu poate fi demonstrat, deoarece avem acces direct doar la propria experiență subiectivă. Filosofi precum Wittgenstein au criticat această abordare, evidențiind că, dacă ne bazăm doar pe propria experiență, nu putem fi siguri că ceea ce numim „durere” sau „frică” este perceput și trăit în mod identic de alții. Această limitare ridică întrebarea cum putem fi siguri că ceea ce observăm la ceilalți reflectă stări interioare reale, având în vedere că percepția noastră este filtrată de propriile noastre experiențe și limite cognitive.

Empatia ca observație directă

În contrast cu inferența prin analogie, tradiția fenomenologică  (reprezentată de gânditori precum Edmund Husserl, Edith Stein și Max Scheler) susține că empatia nu este un act inferențial, ci o formă de percepție directă. Potrivit acestei perspective, atunci când privim în ochii unei persoane sau o ascultăm, nu mai facem o simplă analogie cu propriile noastre experiențe, ci reușim să „prindem” direct esența emoțiilor sale.

Această abordare sugerează că expresiile faciale, gesturile, tonul vocii și modul în care se mișcă corpul pot revela stări interioare, permițându-ne să recunoaștem imediat emoțiile, fără a le filtra prin prisma propriei experiențe. De exemplu, atunci când vedem o față întristată, nu doar că observăm un simplu comportament, ci simțim o empatie ce ne conectează la starea interioară a acelei persoane. În acest mod, empatia devine o experiență de cunoaștere directă, care transcende simpla comparație între comportamente.

Descoperirile neuroștiințifice: neuronii oglindă și rolul lor în empatie

La sfârșitul secolului al XX-lea, progresul în domeniul neuroștiințelor a adus o nouă lumină asupra mecanismelor ce stau la baza empatiei. Descoperirea neuronilor oglindă a revoluționat înțelegerea modului în care creierul nostru procesează acțiunile și emoțiile celorlalți. Acești neuroni se activează nu doar atunci când efectuăm o acțiune, ci și atunci când observăm pe altcineva făcând acel gest. Astfel, creierul nostru „oglindește” comportamentul observat, facilitând o înțelegere rapidă a intențiilor și stărilor emoționale ale celorlalți.

Cu toate acestea, există dezbateri privind rolul exact al acestor neuroni în procesul empatic. Unii cercetători susțin că neuronii oglindă sunt esențiali pentru a ne ajuta să înțelegem emoțiile și acțiunile altora, acționând ca un „pod” între experiența proprie și percepția celorlalți. Alții consideră că, deși aceștia contribuie la proces, empatia presupune și alte mecanisme cognitive și afective care nu pot fi reduse doar la activitatea neuronală. Astfel, descoperirile neuroștiințifice completează, dar nu înlocuiesc, perspectivele filosofice și psihologice asupra empatiei.

Niveluri și tipuri de empatie

Cercetările recente au demonstrat că empatia nu este un proces uniform, ci se manifestă la diferite niveluri și prin forme variate. Printre cele mai comune se disting trei tipuri principale de empatie:

1. Empatia de bază
   Aceasta reprezintă capacitatea automată de a recunoaște emoțiile altora. Este un răspuns rapid și instinctiv, care ne permite să identificăm, de exemplu, expresiile de frică, tristețe sau bucurie. Această formă de empatie este, în general, inconștientă și nu necesită un efort deliberat.
2. Empatia recreativă
   Această formă presupune abilitatea de a ne imagina cum se simte cealaltă persoană, fără a ne confunda cu starea acesteia. Este vorba despre o „reexperiențiere” a emoțiilor observate, în care ne plasăm mental în situația celuilalt, rămânând însă conștienți de diferența dintre propria noastră experiență și ceea ce trăiește persoana respectivă.
3. Empatia complexă
   Aceasta implică integrarea unor informații mai ample despre contextul social și cultural al unei persoane. Nu este vorba doar despre recunoașterea unei emoții, ci despre înțelegerea motivațiilor profunde, a valorilor și a circumstanțelor care au generat acea stare emoțională. Empatia complexă se manifestă în relațiile interpersonale de durată, unde se pune accent pe cunoașterea detaliată a celuilalt și pe înțelegerea dinamicii relației.

De reținut că aceste tipuri de empatie nu se exclud reciproc, ci se pot suprapune în funcție de situație. De exemplu, într-o întâlnire scurtă, este posibil să manifestăm în principal empatia de bază, însă în relațiile apropiate, unde cunoașterea reciprocă este profundă, se dezvoltă și empatia complexă.

Specialiștii noștri îți sunt alături

Obține sprijin specializat. Programează o ședință de terapie online cu psihoterapeuți acreditați!

Programează-te!

Natura Empatiei: diferența dintre simpatie, milă, identificare și transpunere de sine

Deși termenul de empatie este adesea folosit cu alți termeni legați de reacțiile emoționale, există diferențe semnificative între ele. Pentru a clarifica aceste distincții, vom analiza pe scurt câteva concepte frecvent confundate:

Simpatia

Simpatia se referă la sentimentul comun de afecțiune sau solidaritate pe care îl putem avea față de cineva, mai ales în contextul unui eveniment extern. De exemplu, atunci când doi oameni simt bucurie pentru un succes sau tristețe față de o pierdere, se poate spune că experimentează simpatie. Totuși, simpatie nu implică neapărat o înțelegere profundă a stărilor interioare ale celuilalt, ci o reacție emoțională la evenimentele externe.

Mila

Mila este un sentiment care apare atunci când ne simțim îndurerați față de cineva aflat în suferință. În acest caz, relația nu este egalitară, ci implică o poziționare în care cel care simte milă se percepe, fie conștient, fie subconștient, ca fiind într-o situație mai bună. Acest sentiment, deși poate conduce la acțiuni de ajutor, nu reprezintă neapărat o conexiune autentică sau o înțelegere profundă a stărilor emoționale ale celuilalt.

Identificarea

Identificarea este procesul prin care o persoană se atașează puternic de altcineva sau de un grup, adoptându-i valorile și normele, uneori în detrimentul propriei identități. Deși poate exista o empatie în cadrul procesului de identificare, aceasta nu este același lucru cu empatia fenomenologică, care presupune recunoașterea emoțiilor celuilalt fără a pierde propria individualitate.

Transpunerea de sine (sau proiecția)

Transpunerea de sine presupune efortul conștient de a te imagina în locul altei persoane, de a simți ce simte ea. Deși a fost inițial asociată cu empatia – ideea fiind că, prin proiecție, putem „împrumuta” propriile noastre emoții pentru a înțelege ce simte altcineva – cercetările ulterioare, în special cele ale lui Edith Stein, au arătat că empatia este un proces mult mai complex. Transpunerea de sine poate fi controlată și chiar forțată, în timp ce empatia autentică apare spontan, fiind „dăruită” în mod natural.

Procesul empatiei conform lui Edith Stein

Filosofa fenomenologică propusă de Edith Stein a oferit o perspectivă detaliată asupra modului în care empatia se desfășoară în trei etape suprapuse, fiecare contribuind la experiența complexă de conectare cu celălalt. Această abordare evidențiază faptul că empatia nu este doar o abilitate sau o reacție automată, ci un „eveniment” complex ce are loc în mod natural.

1. Percepția expresiei emoționale a celuilalt

Prima etapă în procesul empatic este observarea și perceperea emoțiilor celuilalt. Aceasta se manifestă prin recunoașterea expresiilor faciale, a limbajului corporal, a tonului vocii și a contextului situațional. De exemplu, atunci când vedem o persoană care plânge, creierul nostru identifică rapid semnale care indică o stare de tristețe. Această etapă este extrem de rapidă și intuitivă, având loc fără un efort deliberat. Ea asigură fundamentul pe care se va construi înțelegerea ulterioară a experienței celuilalt.

2. Aprofundarea emoțională

După ce emoția este recunoscută, urmează etapa de aprofundare, în care nu doar observăm, ci și „simțim” într-un mod indirect. Aceasta este faza esențială a „traversării emoționale”, așa cum a subliniat Martin Buber în discuțiile sale despre relația Eu-Tu. În această etapă, nu ne identificăm complet cu celălalt, ci simțim o apropiere emoțională care ne permite să înțelegem de ce persoana respectivă se simte într-un anumit fel. Totuși, diferența esențială constă în păstrarea conștientă a limitelor dintre propria noastră stare și starea celuilalt, evitând astfel confuzia sau fuziunea identitară.

3. Reflectarea și validarea experienței celuilalt

Ultima etapă constă în integrarea emoțiilor celuilalt în propria noastră înțelegere, fără a ne confunda cu ele. În acest moment, suntem capabili să reflectăm asupra trăirilor observate și să le validăm, oferind, astfel, un răspuns empatic autentic. Acest proces nu implică neapărat acțiuni concrete, ci poate consta în simpla prezență și ascultare activă, care, la rândul său, conferă celuilalt sentimentul că este înțeles și apreciat. Această validare emoțională este crucială în contextul relațiilor interpersonale, deoarece facilitează conexiunea profundă și deschiderea reciprocă.

Descrierea fenomenologică a empatiei subliniază faptul că acest proces nu este unul mecanic sau controlabil în mod conștient. În schimb, el se desfășoară ca un eveniment care „ni se întâmplă”, iar abilitatea de a fi empatic nu poate fi predată în mod tradițional, ci doar cultivată prin experiență și autoreflecție.

Factorii care pot facilita sau bloca empatia

Deoarece empatia este o reacție naturală și profund personală, există numeroși factori care pot influența modul în care aceasta se manifestă. Printre factorii cheie se numără:

1. Experiențele anterioare

Persoanele care au trecut prin situații similare cu cele ale celorlalți sunt, în general, mai capabile să manifeste empatie. Experiențele trăite anterior le oferă un cadru de referință emoțional, facilitând recunoașterea și înțelegerea trăirilor similare. Totuși, acest lucru poate avea și dezavantaje. În unele cazuri, experiențele negative pot duce la o identificare excesivă, unde empatia se transformă în supraîncărcare emoțională sau, dimpotrivă, la evitarea contactului cu situații care aduc aminte de suferință.

2. Starea emoțională personală

Nivelul de stres, oboseala sau anxietatea personală influențează semnificativ capacitatea de a fi empatic. Când resursele noastre cognitive și emoționale sunt deja consumate de propriile probleme, este dificil să ne deschidem către experiențele celorlalți. O stare emoțională stabilă și un nivel adecvat de energie sunt, prin urmare, esențiale pentru a putea răspunde în mod empatic la nevoile celor din jur.

3. Normele culturale și sociale

Mediul în care trăim și valorile culturale ale comunității pot juca un rol important în modul în care empatia se manifestă. În societățile care încurajează exprimarea liberă a emoțiilor și deschiderea afectivă, indivizii sunt adesea mai predispuși să manifeste empatie. În schimb, în culturi unde se promovează reținerea și discreția emoțională, empatia poate fi limitată sau manifestată într-o formă diferită.

4. Capacitatea de autoreflecție

Autoreflecția este o componentă crucială a empatiei. Persoanele care își cunosc bine propriile emoții și care sunt capabile să-și analizeze trăirile interioare au, de obicei, o abilitate mai mare de a se conecta cu sentimentele altora. Această conștientizare de sine permite o diferențiere clară între propriile emoții și cele ale celuilalt, prevenind confuziile sau fuziunea emoțională care ar putea diminua autenticitatea relației interumane.

Empatia în practica terapeutică: Abordări și perspective

În domeniul psihologiei și al consilierii, empatia este considerată un element fundamental al relației terapeutice. Multe teorii și practici psihoterapeutice se bazează pe ideea că o conexiune empatică autentică poate facilita vindecarea și creșterea personală.

1. Viziunea lui Carl Rogers

Carl Rogers, una dintre figurile centrale ale psihologiei umaniste, a subliniat importanța empatiei în cadrul terapiei centrate pe client. Pentru Rogers, empatia nu este doar o tehnică, ci o modalitate de a fi. Terapeutul care manifestă o „acceptare pozitivă necondiționată” și o ascultare activă creează un mediu sigur în care clientul se simte înțeles și susținut. Această abordare nu presupune doar o identificare cu trăirile clientului, ci o recunoaștere a separației între experiența terapeutului și cea a clientului. În acest fel, empatia facilitează deschiderea și exprimarea sinceră, elemente esențiale pentru procesul de vindecare.

2. Perspectiva lui Martin Buber

Teologul și filosoful Martin Buber a adus o contribuție importantă la înțelegerea relației interumane prin conceptul de dialog „Eu-Tu”. Potrivit lui Buber, relațiile autentice se bazează pe întâlniri în care cel puțin una dintre părți este deschisă la o legătură profundă, neinstrumentală, în care nu se impune niciun fel de control asupra celuilalt. În contextul empatiei, acest dialog reprezintă momentul în care două persoane se întâlnesc pe plan emoțional, creând un spațiu în care schimbul de trăiri se produce natural, fără a fi forțat. Această perspectivă subliniază importanța spontaneității și a deschiderii în construirea unei relații empatici autentice.

3. Abordările Contemporane în Psihoterapie

De-a lungul anilor, numeroși psihologi și consilieri au încercat să definească și să operationalizeze empatia în context terapeutic. Programele de formare în empatie, inspirate inițial de ideile lui Carl Rogers, s-au diversificat pentru a include atât exerciții de ascultare activă, cât și tehnici de reflectare a sentimentelor clientului. În ciuda acestor eforturi, majoritatea specialiștilor sunt de acord că empatia nu poate fi redusă la un set de tehnici standardizate. Ea rămâne, în esență, un proces complex și dinamic, care depinde de trăirile autentice ale terapeutului și de capacitatea sa de a se deschide față de experiențele celuilalt.

Aspecte practici pentru dezvoltarea empatiei

În viața de zi cu zi, empatia joacă un rol crucial nu doar în relațiile personale, ci și în contextul profesional, social și cultural. Totuși, dezvoltarea unei empatii autentice necesită nu doar intenție, ci și anumite practici și atitudini care pot fi cultivate în timp.

1. Conștientizarea Emoțională

Un prim pas important este dezvoltarea conștientizării propriei stări emoționale. Recunoașterea și înțelegerea propriilor sentimente ajută la clarificarea granițelor dintre experiența personală și cea a celorlalți. Tehnici de mindfulness și meditație pot fi utile pentru a spori această conștientizare și pentru a reduce nivelul de stres, permițând astfel o mai mare deschidere către trăirile celorlalți.

2. Ascultarea Activă

Ascultarea activă presupune mult mai mult decât a auzi cuvintele rostite de interlocutor. Aceasta implică o prezență completă, în care ne concentrăm pe mesajele verbale și non-verbale, fără a ne lăsa distrași de propriile gânduri sau judecăți. Prin această ascultare profundă, putem identifica nu doar informațiile explicite, ci și nuanțele emoționale care stau la baza comunicării.

3. Practici de Reflectare și Validare

Un alt aspect esențial este capacitatea de a reflecta și valida experiențele celorlalți. Acest lucru presupune nu doar recunoașterea stărilor emoționale, ci și exprimarea empatiei prin replici care arată că persoana este înțeleasă și apreciată. În cadrul relațiilor terapeutice, de exemplu, terapeutul poate folosi tehnici de parafrazare sau feedback emoțional pentru a confirma trăirile exprimate de client.

4. Exerciții de Perspectivă

Un mod de a dezvolta empatia este acela de a exersa „transpunerea de sine” într-un mod nuanțat, care să nu ducă la confuzia între sine și celălalt. Exercițiile de perspectivă implică încercarea de a privi o situație din un alt unghi, de a te întreba cum s-ar simți și ce ar gândi celălalt într-o anumită situație, fără a renunța la propria identitate. Aceste practici pot ajuta la consolidarea empatiei, oferind un echilibru între apropiere emoțională și păstrarea diferenței individuale.

5. Implicarea în Dialoguri Deschise

Dialogurile autentice și deschise sunt ocazii ideale pentru exersarea empatiei. Când ne angajăm în conversații sincere, în care scopul nu este doar schimbul de informații, ci și înțelegerea profundă a celuilalt, creăm spațiu pentru manifestarea empatiei. Aceasta se traduce în relații interumane de calitate, unde fiecare persoană se simte văzută și ascultată.

Aplicarea empatiei în diverse domenii ale vieții

Empatia nu este un concept limitat doar la cercetările teoretice sau la practica terapeutică. Ea joacă un rol esențial în multe aspecte ale vieții cotidiene, de la relațiile interpersonale și până la mediul profesional și social.

1. Relații Interpersonale

În viața de zi cu zi, empatia este fundamentul relațiilor sănătoase. Fie că este vorba despre familie, prieteni sau colegi, abilitatea de a recunoaște și de a înțelege emoțiile celorlalți contribuie la consolidarea legăturilor și la crearea unui climat de încredere și susținere reciprocă. O relație bazată pe empatie se caracterizează prin deschidere, sinceritate și respect față de experiențele individuale ale fiecărei persoane.

2. Mediul Profesional

În cadrul organizațiilor, empatia devine un instrument valoros pentru dezvoltarea unui climat de lucru armonios. Liderii care manifestă empatie sunt capabili să asculte nevoile angajaților, să identifice problemele de comunicare și să creeze strategii care să îmbunătățească colaborarea și performanța. Un mediu profesional în care empatia este cultivată se traduce adesea printr-o creștere a satisfacției angajaților și o reducere a conflictelor.

3. Educația și Dezvoltarea Personală

În domeniul educațional, empatia joacă un rol esențial atât în procesul de predare, cât și în cel de învățare. Profesorii care reușesc să se conecteze empatic cu elevii lor pot identifica mai ușor dificultățile de învățare și pot adapta metodele de predare pentru a răspunde nevoilor individuale. De asemenea, învățarea empatiei devine un obiectiv educațional în sine, contribuind la formarea unor cetățeni responsabili și conștienți de diversitatea umană.

4. Implicarea Socială și Comunitară

La nivel social, empatia este motorul unei societăți coezive și solidare. În perioade de criză sau în situații de conflict, capacitatea de a simți și înțelege suferința celorlalți poate determina oamenii să se implice în acțiuni de ajutor și solidaritate. Proiectele comunitare, campaniile de voluntariat și inițiativele sociale se bazează, în mare măsură, pe empatie – pe dorința de a reduce suferința și de a crea un mediu mai bun pentru toți.

Aspecte practice: cum să cultivăm empatia?

Deși empatia este adesea privită ca o reacție naturală, există modalități prin care putem lucra în mod conștient pentru a o dezvolta și a o întări. Aceste strategii pot fi aplicate în viața de zi cu zi, în relațiile personale sau în contextul profesional și educațional.

1. Exerciții de conștientizare și meditație

Practicile de mindfulness și meditație contribuie la reducerea stresului și la creșterea conștientizării emoționale. Alocând zilnic timp pentru meditație, învățăm să ne observăm emoțiile fără a le judeca. Acest proces ne ajută să fim mai receptivi la semnalele emoționale ale celor din jur.

2. Dezvoltarea abilităților de ascultare activă

Un alt pas important este dezvoltarea abilităților de ascultare activă. Acest lucru presupune eliminarea distragerilor și focusarea pe interlocutor. Trebuie să fim atenți atât la cuvintele rostite, cât și la mesajele non-verbale. Participarea la cursuri de comunicare nonviolentă sau traininguri specializate poate oferi tehnici utile. Acestea ne ajută să devenim ascultători mai empatici.

3. Practici de dialog autentic

Încurajarea dialogurilor deschise și sincere ajută la exersarea empatiei. În loc să oferim răspunsuri automate, este important să fim prezenți în conversație. Trebuie să ne deschidem în fața celorlalți, să împărtășim experiențe și să ascultăm cu atenție. Astfel, creăm un spațiu sigur în care fiecare persoană se simte validată și înțeleasă.

4. Exerciții de imaginație și empatie recreativă

Un mod de a exersa empatia este prin exerciții de imaginație. Ne putem întreba cum s-ar simți o persoană într-o anumită situație. Nu este nevoie de o identificare completă. Important este să încercăm să înțelegem perspectiva celuilalt, fără să ne pierdem propriile repere emoționale. Aceste exerciții sunt utile și în formarea profesională. Ele ajută angajații sau terapeuții să se conecteze mai profund cu experiențele celor cu care interacționează.

Provocările și posibilitățile în dezvoltarea empatiei

În ciuda importanței sale, empatia nu este un proces automat și adesea se confruntă cu diverse obstacole. Factorii interni și externi pot influența modul în care empatia se manifestă în relațiile noastre.

1. Oboseala emoțională și suprasolicitarea

În lumea modernă, ritmul alert și presiunile zilnice pot duce la o oboseală emoțională care limitează capacitatea de a fi empatic. Când resursele noastre mentale și emoționale sunt epuizate, devine dificil să ne deschidem către experiențele altora, iar empatia poate fi redusă la un răspuns superficial.

2. Barierele culturale și socializate

Normele și valorile culturale pot, de asemenea, să influențeze modul în care empatia se exprimă. În anumite culturi, exprimarea deschisă a emoțiilor este încurajată, facilitând astfel relațiile empatic, în timp ce în alte medii, unde se pune accent pe reținere și discreție, empatia poate fi inhibată sau manifestată diferit. Înțelegerea acestor bariere poate ajuta la adaptarea strategiilor de comunicare pentru a facilita o mai bună conectare interumană.

3. Diferențele individuale și experiențele de viață

Fiecare persoană vine cu un bagaj de experiențe unice care influențează modul în care percepe și procesează emoțiile altora. Experiențele traumatice sau evenimentele semnificative din trecut pot afecta capacitatea de a manifesta empatie, fie prin supraîncărcare, fie prin retragere emoțională. Conștientizarea acestor diferențe este esențială pentru a înțelege de ce unele persoane par a fi mai empatici decât altele și pentru a dezvolta strategii personalizate în contextul relațiilor interpersonale.

4. Impactul tehnologiei asupra empatiei

În era digitală, modul în care interacționăm a evoluat semnificativ. Comunicarea prin intermediul rețelelor sociale sau a mesajelor text poate reduce, uneori, nivelul de empatie, deoarece lipsesc semnalele non-verbale care facilitează percepția emoțională. Pe de altă parte, tehnologia oferă și oportunități de a învăța și de a practica empatia prin diverse platforme de comunicare care pot conecta oameni din medii culturale diferite.

Concluzii

În final, explorarea empatiei prin prisma diverselor discipline, la filosofie și psihologie la neuroștiințe și pedagogie, ne arată că aceasta nu este doar o simplă reacție emoțională, ci un proces vital care ne definește ca ființe umane. Dezvoltarea empatiei, prin metode practice și abordări teoretice integrate, reprezintă o investiție în calitatea relațiilor noastre interumane și, implicit, în transformarea societății în ansamblu.

Surse științifice:

Albiero, P., Matricardi, G., Speltri, D., & Toso, D. (2009). The assessment of empathy in adolescence: A contribution to the Italian validation of the “Basic Empathy Scale.” Journal of Adolescence, 32, 393–408.  https://doi.org/10.1016/j.adolescence.2008.04.004

Batson, C. D., Ahmad, N., Lishner, D. A., & Tsang, J. (2005). Empathy and altruism. In C. R. Snyder & S. J. Lopez (Eds.), Handbook of positive psychology (pp. 485–498). Oxford University Press.

Besel, L. D. S., & Yuille, J. C. (2010). Individual differences in empathy: The role of facial expression recognition. Personality and Individual Differences, 49, 107–112. Decety, J., & Michalska, K. J. (2010). Neurodevelopmental changes in the circuits underlying empathy and sympathy from childhood to adulthood. Developmental Science, 13(6), 886–899.

Elliott, R., Bohart, A. C., Watson, J. C., & Greenberg, L. S. (2011). Empathy. Psychotherapy, 48(1), 43.

Mann R. E., Barnett G. D. (2012). Victim empathy interventions with sexual offenders: Rehabilitation, punishment, or correctional quackery? Sexual Abuse: A Journal of Research and Treatment

Strayer J. (1987). Affective and cognitive processes in empathy. In Eisenberg N., Strayer J. (Eds.), Empathy and its development (pp. 218–244). New York, NY: Cambridge University Press.