Cuprins
Sindromul Stockholm este o condiție sau teorie propusă pentru a explica de ce uneori ostaticii dezvoltă o legătură psihologică cu agresorii lor. Legăturile emoționale pot apărea între agresori și victime în urma unei perioade de timp petrecută împreună, însă astfel de conexiuni sunt considerate iraționale de unii specialiști, având în vedere pericolul și riscurile suportate de victime.
De asemenea, sindromul Stockholm nu a fost niciodată inclus în Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM),instrumentul standard pentru diagnosticarea afecțiunilor psihiatrice, din cauza lipsei cercetărilor academice și a îndoielilor legate de legitimitatea acestei condiții.
În 1973, Jan-Erik Olsson, un deținut aflat în libertate condiționată, a răpit patru angajați (trei femei și un bărbat) de la Kreditbanken, una dintre cele mai mari bănci din Stockholm, în timpul unei încercări eșuate de jaf bancar. Pentru a-și asigura ajutorul, Olsson a negociat eliberarea din închisoare a prietenului său, Clark Olofsson.
Ostaticii au fost ținuți prizonieri timp de șase zile (23–28 august) în seiful băncii. La eliberare, niciunul dintre ostatici nu a dorit să depună mărturie împotriva răpitorilor; în schimb, aceștia au început să strângă bani pentru apărarea lor în instanță.
Psihiatrul și criminologul suedez Nils Bejerot a fost solicitat de poliția locală pentru a analiza reacțiile victimelor. Observând elementele de „spălare pe creier”, el a descris comportamentul ostaticilor ca fiind rezultatul manipulării psihologice exercitate de răpitori. Inițial denumit „Norrmalmstorgssyndromet” (după piața Norrmalmstorg unde a avut loc jaful), termenul a devenit ulterior cunoscut la nivel internațional ca „Sindromul Stockholm”. Definirea sa inițială a fost formulată de psihiatrul Frank Ochberg, pentru a ajuta la gestionarea situațiilor de ostatici.
Cu toate acestea, conform relatărilor lui Kristin Enmark, una dintre victime, intervenția poliției a fost deficitară și s-au concentrat prea puțin la siguranța ostaticilor. Această incompetență a forțat victimele să negocieze singure pentru a-și salva viața, observând că răpitorii se comporta mai rațional decât negociatorii de la poliție. Enmark a criticat atât atitudinea agresivă a lui Bejerot, care ar fi pus în pericol viețile ostaticilor, cât și acțiunile poliției, de exemplu, îndreptarea armelor spre captivi în timpul focului de armă. Ea a subliniat că, în ciuda presiunii, unul dintre răpitori a încercat să protejeze ostaticii de pericolele create de autorități.
Olsson (unul dintre răpitori) a declarat ulterior într-un interviu că, deși inițial ar fi putut să omoare ostaticii, în timp a dezvoltat o legătură emoțională cu ei:
„A fost vina ostaticilor. Au făcut tot ce le-am spus. Dacă nu ar fi făcut, poate nu aș fi aici acum. De ce niciunul dintre ei nu m-a atacat? Mi-au îngreunat posibilitatea de a ucide. Am trăit împreună, zi de zi, ca niște capre, în acea murdărie. Nu a mai rămas altceva decât să-i cunosc.”
Un alt exemplu notoriu îl reprezintă cazul Patriciei Hearst. În 1974, nepoata celebrului publisher William Randolph Hearst a fost răpită de către grupul militant Symbionese Liberation Army (SLA). După ce a fost ținută ostatică, Hearst a început să-și exprime public sentimente de simpatie față de răpitori, adoptând numele „Tania”, și a fost văzută colaborând cu ei la jafuri bancare în San Francisco. La arestare, în 1975, apelul la sindromul Stockholm, termenul nefiind încă popular, nu a servit drept apărare în instanță, spre dezamăgirea avocatului F. Lee Bailey. Sentința de șapte ani i-a fost ulterior redusă, iar președintele Bill Clinton a acordat o grațiere, fiind informat că acțiunile sale nu erau rezultatul unei voințe libere.
În contrast cu sindromul Stockholm, sindromul Lima descrie situația în care răpitorii dezvoltă simpatie pentru ostaticii lor. Acest fenomen a fost observat în cazul unei răpiri la ambasada japoneză din Lima, Peru, în 1996, unde membrii unui grup militant au luat ostatici – majoritatea fiind înalte personalități diplomatice, familiarizate cu tehnici de comunicare. Chiar dacă timpul petrecut împreună ar fi putut întări legăturile, majoritatea ostaticilor au fost eliberați prematur. Totuși, stabilirea unei relații prietenoase între răpitor și ostatic poate contribui la dezvoltarea unei legături pozitive.
Victimele sindromului Stockholm prezintă de obicei următoarele manifestări:
• Dezvoltarea de sentimente pozitive față de răpitor, chiar dacă acesta le amenință viața.
• Lipsa unei relații anterioare între ostatic și răpitor.
• Refuzul de a coopera cu poliția sau alte autorități, percepute ca fiind ostile față de relația stabilită cu agresorul.
• Credința în umanitatea răpitorului, atunci când victima adoptă valorile și ideologiile acestuia.
Aceste comportamente pot persista și după eliberare, iar victima poate manifesta și simptome asociate, cum ar fi flashback-uri, depresie, anxietate și tulburări de stres post-traumatic (PTSD).
Acest sindrom este adesea comparat cu alte fenomene psihologice, precum legătura traumatică (trauma bonding), sindromul persoanei abuzate (battered person syndrome) și neajutorarea învățată (learned helplessness). Fiecare dintre aceste concepte evidențiază moduri în care victimele pot dezvolta atașamente sau comportamente specifice ca răspuns la abuz sau traumă.
• Trauma bonding (legătura creată prin experiențe traumatizante)
• Battered person syndrome (sindromul persoanei abuzate)
• Neajutorarea învățată (sentimentul de neputință în fața situațiilor abuzive)
Legătura traumatică se referă la conexiunea emoțională puternică dezvoltată între victimă și agresor în contexte de abuz repetat. Această legătură apare atunci când perioadele când este existent abuzul (fizic sau mental) sunt intercalate cu perioade de afecțiune sau remușcare din partea agresorului, creând confuzie și dependență emoțională la victimă. Victima ajunge să justifice comportamentul agresorului și să creadă că merită abuzul sau că nu poate supraviețui fără agresor. Acest fenomen este frecvent întâlnit în relațiile abuzive de lungă durată, unde dinamica puterii este profund dezechilibrată.
Terapeuții noștri
Sindromul persoanei abuzate este o condiție psihologică identificată la victimele care au fost supuse abuzului fizic, emoțional sau sexual repetat. Victimele acestui sindrom prezintă adesea simptome precum anxietate, depresie, stima de sine scăzută și sentimentul de neputință. Ele pot simți că nu au control asupra situației lor și că nu există scăpare din ciclul abuzului. Acest sindrom este adesea utilizat în contexte legale pentru a explica comportamentul victimelor care rămân în relații abuzive sau care nu raportează abuzul poliției.
Neajutorarea învățată (Learned helplessness)
Neajutorarea învățată este un fenomen psihologic în care o persoană, după ce a fost expusă în mod repetat la situații stresante sau dureroase din care nu a putut scăpa, învață să creadă că nu are control asupra situației și nu mai încearcă să schimbe circumstanțele, chiar și atunci când schimbarea este posibilă. Acest comportament este frecvent observat la victimele abuzului domestic, care, după multiple încercări eșuate de a scăpa sau de a schimba comportamentul agresorului, renunță la orice efort și acceptă situația ca fiind fără rezolvare.
Sindromul Stockholm, legătura traumatică, sindromul persoanei abuzate și neajutorarea învățată sunt interconectate prin faptul că toate descriu răspunsuri psihologice la situații de abuz sau captivitate. Aceste fenomene evidențiază complexitatea reacțiilor umane în fața traumei și modul în care mecanismele de adaptare pot duce la comportamente aparent iraționale, cum ar fi dezvoltarea de sentimente pozitive față de agresor sau acceptarea pasivă a abuzului.
Nu toate persoanele aflate în astfel de situații dezvoltă sindromul Stockholm. Nu este complet clar de ce unii oameni reacționează astfel, dar se crede că este un mecanism de supraviețuire. O persoană poate forma aceste legături ca o modalitate de a face față unei situații extreme de dure si traumatice.
Anumiți factori par să crească probabilitatea apariției sindromului Stockholm, printre care:
• Expunerea prelungită la o situație încărcată emoțional
• Împărțirea unui spațiu restrâns cu răpitorul în condiții precare (de exemplu, lipsa hranei sau un mediu fizic inconfortabil)
• Dependența ostaticilor de răpitor pentru nevoile de bază
• Amenințările la viață care nu sunt duse la îndeplinire (de exemplu, execuții simulate)
• Lipsa procesului de dezumanizare a ostaticilor
O persoană poate fi abuzată și grav amenințată de un răpitor sau abuzator, dar, în același timp, poate depinde de acesta pentru supraviețuire. Dacă agresorul manifestă, ocazional, un gest de bunătate, victima poate ajunge să se agațe de acest lucru ca un mecanism de adaptare, dezvoltând chiar simpatie față de răpitor pentru aceste momente de aparentă îndurare.
Sindromul Stockholm, în ciuda complexității sale psihologice, se manifestă printr-o serie de comportamente care pot părea paradoxale sau chiar contradictorii pentru persoanele care nu înțeleg dinamica abuzului și a răpirii. Unele dintre cele mai notabile manifestări comportamentale sunt: comportamentele de protecție față de agresor, refuzul de a coopera cu autoritățile și dificultățile în recunoașterea pericolului.
Una dintre cele mai caracteristice manifestări ale sindromului Stockholm este apariția comportamentelor de protecție față de agresor. Victimele care se confruntă cu răpiri sau abuzuri pot ajunge să apere comportamentele abuzive ale agresorului și să le justifice. Aceste reacții pot părea iraționale la o primă vedere, însă ele sunt în fapt o reacție psihologică de adaptare și supraviețuire în fața unui mediu extrem de periculos și haotic.
Într-o astfel de situație, victima poate începe să se concentreze asupra elementelor pozitive, oricât de mici ar fi acestea, ale comportamentului agresorului. De exemplu, un răpitor care oferă victimei un pahar cu apă sau care încetează pentru o perioadă să o abuzeze poate fi perceput de victimă ca o favoare sau un gest de bunătate. Aceste mici acte de „bunăvoință” pot crea o legătură emoțională, iar victima ajunge să le interpreteze ca dovezi ale unei intenții pozitive din partea agresorului. În acest mod, victima începe să adopte o mentalitate de „protector”, apărarea agresorului devenind o formă de autoapărare mentală, care ajută la menținerea unui echilibru emoțional fragil. În același timp, acest comportament poate fi perceput ca un mecanism de coping, prin care victima încearcă să reducă nivelul de anxietate și frică resimțit.
Un alt comportament frecvent întâlnit în cazul sindromului Stockholm este refuzul victimei de a coopera cu autoritățile. Deși este evident că poliția și alte agenții de aplicare a legii sunt cele care pot ajuta victima să scape din situația de pericol, multe victime ajung să fie reticente în a le oferi informații sau a coopera cu acestea. Acest comportament poate părea ciudat, dar rădăcinile sale sunt adânc înfipte în psihologia traumei și a abuzului.
Refuzul de a coopera cu autoritățile este adesea alimentat de teama de a nu dezamăgi agresorul sau de a nu-l trăda. Victima poate începe să dezvolte o percepție distorsionată a relației cu agresorul, crezând că acesta o protejează într-un fel, sau că singura sursă de siguranță este răpitorul. Această „liniște” poate fi văzută ca o formă de protecție, o cale de a evita o escaladare a conflictului sau a agresiunii din partea acestuia. De asemenea, victimele pot deveni dependente emoțional de agresor, considerându-l pe acesta drept un salvator sau chiar un prieten. Această formă de codependență poate ajunge să impună o barieră puternică între victimă și posibilitatea de a primi ajutor extern.
În unele cazuri, victimele pot simți o teamă intensă de represalii din partea agresorului dacă vor colabora cu autoritățile. Această teamă poate fi atât de profundă încât le împiedică să ia măsuri pentru a solicita ajutor sau pentru a se elibera din situația de pericol.
Una dintre trăsăturile subestimate ale sindromului Stockholm este nerecunoașterea pericolului real de către victimă. După o perioadă de interacțiune, agresorul poate fi perceput ca o persoană de încredere. Uneori, el este chiar văzut ca o figură de autoritate pozitivă. Această percepție apare dintr-un mecanism de apărare psihologică al victimei.
Mecanismul ajută victima să facă față stresului și fricii constante.
Când pericolul este continuu, iar agresorul alternează între abuz și gesturi „benevole”, apare confuzia. Victima poate ajunge să normalizeze comportamentele abuzive. Ea dezvoltă o percepție distorsionată asupra intențiilor agresorului.
Victima poate respinge sau minimiza pericolele reale cu care se confruntă. Uneori, crede că agresorul nu i-ar face rău cu adevărat. Comportamentele violente sunt interpretate ca forme de „iubire” sau „protecție”.
În realitate, acestea sunt forme clare de abuz. Această confuzie face victima mai vulnerabilă în fața abuzurilor continue. Fără conștientizare, riscul real la care este expusă devine tot mai periculos.
Cu patru decenii înainte de jaful de la Norrmalmstorg, Mary McElroy a fost răpită de către patru bărbați. În timp ce făcea baie în casa părintească, doi bărbați mascați, Walter McGee și Clarence Stevens, au pătruns în locuință, au permis lui Mary să se îmbrace și au dus-o la o fermă din Shawnee, Kansas, unde a fost ținută captivă timp de 34 de ore. Răpitorii au cerut inițial o răscumpărare de 60.000 de dolari, dar au acceptat în final suma de 30.000 de dolari, pe care tatăl lui Mary a plătit-o pentru eliberarea ei.
Deși a recunoscut că răpitorii trebuie pedepsiți, ea a manifestat simpatie pentru ei și i-a vizitat ulterior în închisoare.
La 4 februarie 1974, Patty Hearst, în vârstă de 19 ani și nepoata unui important reprezentat al presei din acea vreme, a fost răpită din apartamentul său din Berkeley, California, de către Armata de Eliberare Symbionese (SLA), un grup extremist de stânga. În timpul captivitații, Hearst a fost ținută într-un dulap, amenințată cu moartea și supusă unor sesiuni de reeducare ideologică. După aproximativ două luni, a anunțat că s-a alăturat SLA, adoptând numele de “Tania”.
La 15 aprilie 1974, Hearst a participat la un jaf bancar alături de membrii SLA, fiind surprinsă pe camerele de supraveghere ținând o armă. Ulterior, a fost implicată în alte activități ilegale, inclusiv fabricarea de dispozitive explozive. A fost arestată la 18 septembrie 1975 și condamnată la șapte ani de închisoare pentru participarea la jaf. În apărarea sa, a invocat ulterior sindromul Stockholm.
Răpită la vârsta de 10 ani de către Wolfgang Priklopil, Natascha Kampusch a fost ținută prizonieră timp de peste 8 ani. Deși a fost supusă abuzurilor fizice și psihologice, ea a dezvoltat o relație complexă cu răpitorul său și a declarat, în interviuri ulterioare, că adaptarea la situație a fost un mecanism natural de supraviețuire.
Sindromul Stockholm nu este recunoscut oficial ca o tulburare psihologică, astfel că nu există protocoale standardizate de tratament. Totuși, abordările terapeutice se concentrează pe:
Terapia cognitiv-comportamentală și alte forme de consiliere pot ajuta victimele să își regăsească autonomia și să își reconstruiască identitatea.
medicamente, cum ar fi antidepresivele și anxioliticele, pot fi prescrise pentru ameliorarea simptomelor de depresie, anxietate și PTSD.
• Suport psihosocial: Grupurile de sprijin și consilierea de specialitate pot facilita procesul de reintegrare socială și recuperare emoțională.
Specialiștii noștri îți sunt alături
Obține sprijin specializat. Programează o ședință de terapie online cu psihoterapeuți acreditați!
Programează-te!Sindromul Stockholm este o reacție psihologică complexă, apărută în situații de captivitate și abuz extrem. Această reacție funcționează ca un mecanism de adaptare în fața unui pericol perceput ca iminent. Deși pare paradoxal, implică dezvoltarea de sentimente pozitive față de agresor sau deținător. Fenomenul este explicat prin instinctul de supraviețuire și interpretarea gesturilor minore de bunătate.
Manifestările sindromului Stockholm nu sunt simple reacții emoționale, ci mecanisme profunde de adaptare psihologică. Ele apar în contexte extrem de traumatizante și condiții ostile pe termen lung. Chiar dacă par ilogice pentru observatori, ele sunt răspunsuri adaptative la stres intens. Victimele încearcă astfel să supraviețuiască, renunțând uneori la propriile valori sau percepții.
Sindromul Stockholm nu este considerat o afecțiune clinică oficială în clasificările psihiatrice. Totuși, el rămâne un subiect important în cercetarea psihologică modernă. Tratamentul include terapie individuală și suport medical adecvat. Acestea ajută victimele în procesul de vindecare și reintegrare socială.
Adorjan, M., Christensen, T., Kelly, B., & Pawluch, D. (2012). Stockholm syndrome as vernacular resource.
Jameson, C. (2010). The short step from love to hypnosis: A reconsideration of the Stockholm syndrome.
King, D. (2020). Six days in August: The story of Stockholm syndrome. New York: Random House.
Ochberg, F. (2005, April 8). The ties that bind captive to captor. Los Angeles Times.
Ce este sindromul Stockholm și de ce este considerat paradoxal?
Sindromul Stockholm este o reacție psihologică în care victimele dezvoltă sentimente pozitive față de agresor. Este paradoxal deoarece aceste sentimente apar în contexte de pericol extrem și abuz.
De ce nu este recunoscut sindromul Stockholm ca tulburare psihiatrică oficială?
Nu a fost inclus în DSM din cauza lipsei suficiente de cercetări și a îndoielilor privind legitimitatea sa științifică.
Ce factori favorizează dezvoltarea sindromului Stockholm?
Expunerea prelungită la captivitate, dependența de agresor, lipsa dezumanizării și gesturile aparent „benevole” ale agresorului.
Cum se manifestă comportamental sindromul Stockholm?
Prin protejarea agresorului, refuzul de a coopera cu autoritățile și dificultăți în recunoașterea pericolului real.
Care sunt exemplele celebre asociate cu sindromul Stockholm?
Cazurile lui Patty Hearst, Mary McElroy și Natascha Kampusch sunt cele mai cunoscute exemple documentate.
Dacă ți-a plăcut articolul, împărtășește-l
Terapeuții noștri
Alte articole asemănătoare
Autismul reprezintă o tulburare complexă a dezvoltării, care afectează în mod semnificativ comunicarea, interacțiunea socială și comportamentul. Conceptul a evoluat de-a lungul timpului, de la primele observații ale lui Bleuler până la definițiile contemporane ce pun accentul pe anomalii în sfera socială, comunicativă și imaginația afectată. Originea și evoluția conceptuală a autismului În primele cercetări […]
Mulți oameni cunoscuți și de succes, precum Michelle Obama sau Directorul executiv Facebook s-au confruntat la un moment dat cu acest sindrom...
Conform DSM (Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale) tulburarea narcisică face parte din tulburările de personalitate și ...
De multe ori viața ne încearcă și încarcă încât apar diverse modificări la nivel comportamental și emoțional. Uneori tindem să trecem cu vederea...
Cum putem defini overthinking-ul? Overthinking-ul implică gândirea despre un anumit subiect sau situație în mod excesiv și supra-analizarea acestuia pentru perioade lungi de timp. Atunci când gândești excesiv, îți este greu să te concentrezi pe alte lucruri.Deși unii oameni cred că gândirea excesivă poate fi utilă, deoarece implică analiza unei probleme din aproape toate perspectivele […]
Această afecțiune se menține pe tot parcursul vieții, din păcate. Manifestările acestei tulburări variază în mare măsură în funcție de gravitatea...
